Tiny bits of life

Mergeam pe strada in naivitatea-mi de om care se asteapta de la ceilalti la putinul dram de civilizatie de a merge linistita, fara intreruperi grosolane de nivel de replica de om de santier si pe scurta distanta Universitate - Unirii am avut parte de trei astfel de incidente din partea unor masculi ce isi revendica apartenenta in mod nejustificat la specia umana. Pentru ca, intr-adevar, barbatii ca specie, sa zicem, sunt cel putin deosebiti si a devenit deja un adevar general valabil faptul ca in multe cazuri, ei tind sa gandeasca prin alte "mecanisme" ce nu implica dendrite, axoni si sinapse. Pe scurt, ei nu sunt caracterizati tocmai prin finete... Intr-adevar, nu sunt toti asa, dar exceptiile alea mici fie sunt infim de mici, fie confirma regula... Un exemplu mai sofisticat de barbat adevarat mi-a fost dat sa intalnesc in circumstantele prezentate mai jos. Nu demult am participat la organizarea unui eveniment destul de mare, cu prestanta ar grai inimioara-mi plina de mandr...

Eram cu niste prieteni in Cismigiu, stateam tolaniti pe o banca, cufundati intr-un iures de evocari, amintiri si chicoteli aferente si apare subit o reprezentanta a etniei rrome ( asta ca sa imi pastrez in continuare political correctness-ul). Fuste peste fuste, culori peste culori, basma cu flori peste flori, codite si o privire apatica, dar totodata extrem de patrunzatoare. Incepe sa vorbeasca cu o abundenta de "h"-uri si accentul inconfundabil si, evident, ne cere bani. Raspundem printr-un melanj de politete, frica si, de ce sa nu recunosc, repulsie ca nu avem, ca suntem studenti amarasteni si asteptam sa plece. Femeia de dimensiuni cel putin impozante nu numai ca nu a plecat, ci s-a napustit cu alura unui elefant in fuga asupra unui prieten si ii smulse un fir de par din cap. Apoi, printr-un salt de gazela obeza se da inapoi si face niste amenintari destul de credibile cum ca ii face farmece daca nu ii da bani. Noroc ca prietenul meu nu poseda aceeasi slabiciune de duh ca...

Adevar graieste din cand in cand gura pacatosului care a gandit, formulat si grait cuvintele: "Blondele sunt...sa zicem, speciale"(adaptare pentru a fi politilcally correct). Daca political correctness-ul din mine s-a putut abtine de la a ofensa intreaga populatie balaie, eu nu ma pot abtine sa nu scriu despre o conversatie absurdo-ireala pe care am avut-o de curand cu o reprezentanta a pletelor aurii. Insa vreau sa fac precizarea ca trebuie sa fie clar, din capul locului, ca experienta singulara si totodata unica in "substanta ei de continut" pe care am avut-o deunazi cu aceasta domnisoara blonda nu trebuie sa fie luata drept litera de lege si pentru experientele sau parerile voastre. Asadar, ma aflam intr-o cafenea cu doi prieteni si asteptam o prietena care nu a venit, si anume, cu mana goala, ci cu domnisoara blonda in cauza, colega de serviciu. Comandasem de baut si, in iuresul conversational, i-am mentionat prietenei mele ca, de curand, am recitit cu mare plac...

Intr-un decor total idilic in viziunea mea: una dintre terasele de pe Smardan, energizati de aroma de cafea si cu epiderma gadilata de soare, ma angajasem cu niste buni prieteni intr-un small talk extrem de delicios: carti, topos-uri literare si scriitori care ne ating sufletelul. In avalansa de idei, experiente unice si sentimente imuabile guvernate de carti s-a iscat o controversa care m-a pus pe ganduri: scriitorii tineri nu se pot compara cu cei consacrati, nu mai au aceeasi valoare. Devoratoare de scriitori contemporani si avida de noi viziuni, am ripostat vehement, argumentand ca notorietatea de care se bucura autorii consacrati nu trebuie sa ne influenteze astfel incat sa devenim reticenti in a "gusta" si scriitura proaspata. Clasicii mei "iubiti" Marquez, Dostoievski, Bulgakov, Miller, Eco, Kafka, Wilde, Poe, sau romanasii Eliade, Camil Petrescu, Cioran, Liiceanu, Plesu sau Cartarescu nu imi afecteaza cu nimic pofta de nou si nu ma impiedica sa ma "indr...

In tumultul recent de small talk cotidian am avut parte de o conversatie cel putin bizaro-intriganta. Imi faceam "siesta" obisnuita de Cismigiu postata pe o banca la soare citind o carte si la un moment dat vin doi tipi la mine si unul dintre ei imi pune politicos urmatorea intrebare: "Ideile pot fi metafizice?" Da, cam dubios sa incepi o conversatie in acest fel, dar curiozitatea-mi exacerbata m-a facut sa ii raspund ca da, din moment ce metafizica presupune cunoasterea absoluta si se leaga de tot ce nu poate fi cunoscut prin ale noastre simturi, asta inseamna ca si ideile, impalpabile, inodore, fara gust si fara glas sunt metafizice. Am crezut ca l-am dat pe spate cu raspunsul asta, dar al lui m-a lasat proasta...sau nu: "Hmm, raspuns inteligent pentru o femeie..." Desi posed ceva doze de misoginism si conversatia, cu context cu tot, era dubioasa de-a dreptul, s-a aprins feminismul din strafundul ancestral al fiintei mele de fata si asa a inceput o prima...